18. Forever in my mind

            18. Forever in my mind

                           

            Viata este un experiment; cu cat mai multe experimente, cu atat mai bine pentru tine. Majoritatea spun ca traiesc fiecare moment ca si cum ar fi ultimul, si mi s-a dovedit ca niciodata nu poti sti cand vei avea parte de ultima secunda din viata ta.

            Mi s-a demonstrat si ca totul poate disparea intr-o fractiune de secunda, chiar si in cel mai fericit moment al tau. In unele situatii nici macar familia, prietenii sau persoana iubita nu te mai pot ajuta.

            Scopul vietii este ca atunci cand mori, lumea sa isi aduca aminte de tine, sa aiba parte cu zambetul pe buze de amintirile cu tine. Sa lasi ceva in urma care sa aduca aminte oamenilor de tine; de existenta ta. Lacrimile, suspinele si parerile de rau nu te pot readuce inapoi, dar toti spera ca, sufletul tau sa le poata auzi de oriunde s-ar afla el in acel moment.

            Imi inghiteam lacrimile in timp ce imi aduceam aminte de toate cele petrecute. Tot ceea ce ma invatase Robin, toate prostiile care le-a rostit, toate acele momente erau in capul meu in timp ce ea era intr-un sicriu care urma sa fie acoperit cu pamant. Din pamant am fost creati, in pamant suntem ingropati.

            Dorinta de a o fi oprit pe Robin sa iasa din casa mea inca mai ardea in mine. Ultima imbratisare, ultima stransoare de mana, ultimul ei zambet si ultimele ei cuvinte erau in mintea mea. In fata mea, Robin probabil si-a dat ultima rasuflare iar asta ma devasta complet. A fost si v-a fi ca si o sora pentru mine. Fiecare lucru care il facuse in ultima perioada se accentua in inima mea, iar faptul ca aceasta mi-a putut zambi in momentul in care i-am zis ca il iubesc pe Jamie ma facea sa ma prabusesc intr-un rau de lacrimi. A avut puterea sa imi ofere sfaturi pentru baiatul de care eram amandoua indragostite. Pana si in ultima ei secunda din viata a vrut sa aibe grija de mine.

            Aceste ganduri au fost ultima picatura care a facut paharul sa fie plin. Plangeam in hohote in timp ce eram in imbratisarea lui Ellie, care si ea debea daca se stapanea sa nu planga. Nu imi pasa ca puteam fi vazuta de cineva, nu imi pasa ca mi se strica machiajul cu care trebuia sa fiu la o repetitie peste cateva ore, toate amintirile cu Robin treceau peste amanuntele astea.

            Julia si Owen erau devastati. In fata lor, singura lor fiica era inmormantata. Daca pentru mine acea priveliste ma distrugea, nu vreau sa imi imaginez cum se simteau parintii lui Robin. Nu imi doream ca cineva sa aiba parte de acea priveliste; sa vezi cum trupul neinsufletit al copilului tau este acoperit cu pamant. Fetita care au privit-o crescand cate un pic in fiecare zi, cea care plangea in hohote cand i-a cazut primul dinte, cea care a fost certata in momentul in care a venit acasa mai tarziu de ora stabilita, isi avea acum sufletul in lumea de dincolo, lasandu-ne noua doar trupul ei neinsufletit si amintirile colorate cu aceasta.

            Pana si parintii mei, care au iubit-o nespus de mult pe Robin, nu isi puteau controla lacrimile. Desigur, tata era tata. Incerca sa o faca pe rezistentul, dar inautrul lui isi afunda lacrimile. Persoanele alaturate lui Robin erau acum langa ea, varsand fiecare cate o lacrima pentru fiecare amintire cu aceasta, pentru fiecare zambet al ei.

            Jamie era singura persoana care lipsea din acel tablou.  Am incercat sa il contactez, sa il intreb ce era mai important decat inmormantarea fostei prietene, dar ajungeam sa vorbesc cu mesageria.

            Ethan: Nu il mai suna. Nu v-a veni.

            Asta imi zicea Ethan de fiecare data cand ma vedea cu telefonul la ureche, sau cand imi verificam mesajele sperand ca mi-a trimis vreun raspuns. Cu incapatanare credeam ca v-a aparea, ca v-a veni sa fie alaturi de Robin. Nu vroiam sa dau credare cuvintelor lui Ethan, dar, cand totul s-a terminat, el tot nu aparuse.

            Incetul cu incetul, fiecare pleca de la mormantul prietenei mele, Julia si Owen fiind singurii ramasi pentru a privi ceea ce reprezenta acum pe fiica lor; o ruina. Inainte de a pleca si eu cu ceilalti, le-am oferit parintilor lui Robin cea mai incurajatoare imbratisare posibila.

            Cand am iesit din cimitir, am fost intampinata de mama si tata care deja se urcau in masina lor. Nu pareau ca aveau de gand sa mai petreaca inca cateva secunde cu fiica lor, dar totusi mi-au oferit un discurs cum sa am grija de mine si sa ii mai telefonez din cand in cand. I-am aprobat, iar dupa un rand de imbratisari ma uitam cum masina lor se departau de mine. In acel moment aveam impresia ca toata lumea ma parasea. Eram numai eu, intr-o lume necunoscuta.

            Harry: Lets go, mate.

            M-a batut pe umar, incurajandu-ma sa imi alung gandurile negative din capul meu. Ellie si Niall s-au urcat in acel van negru impreuna cu Liam si Louis. Toti trebuia sa mergem cu van-ul lor, doar ca nu vroiam sa am contact cu masinile pentru o perioada.

            Eu: Voi merge pe jos.

            Majoritatea mi-au zambit compatimitor, iar dupa le-am intors spatele, indreptandu-ma spre centru. Aveam nevoie sa imi limpezesc gandurile, sa ma distraga ceva de la faptul ca eram singura.

            Vantul imi facea suvitele de par sa zboare iar bluza sa imi fluture usor. Nu erau semne de ploaie, dar nici soarele nu dorea sa isi faca aparitia. Singurul lucru care accentua vremea era vantul care se intetea cu fiecare secunda care trecea.

            Zayn: Mind if I join you?

            M-am uitat la el, complet uimita, din moment ce il vazusem intrand in van iar acum cateva secunde acesta trecuse pe langa mine. Totusi, am reusit sa bolborosesc un “bine” vag. Era o plimbare linistita, amandoi fiind afundati in gandurile noastre.

            Deja ajunsesem in centru, iar acesta nu era chiar atat de populat. Unii oameni probabil erau la servici, iar ceilalti probabil stateau in casa, privind cum se adunau niste nori care anuntau ploaia. Cateva banci erau libere, iar apoi privirea mi s-a atintit pe un magazin media.

            Eu: Hai sa ne uitam la niste ziare sau reviste. Trebuie sa imi distrag mintea cu ceva.

            Zayn mi-a zambit iar apoi ne-am indreptat amandoi spre magazinul micut. Eu m-am dus la partea de reviste despre moda, in timp ce Zayn probabil studia ziarele de astazi. Cateva picaturi de ploaie si-au facut aparitia pe pielea mea, incetul cu incetul facandu-si aparitia mai multe. Aveam noroc ca acel magazin era cat de cat pazit de ploaie, iar dupa ce m-am plictisit de frunzaritul revistelor de moda, m-am dus la Zayn care parea ca citea un ziar. Parea destul de afundat in el iar cand am vrut  sa vad ceea ce citea, l-a inchis iar apoi l-a pus cu spatele pe masuta, langa celelalte.

            Zayn: Gata? Te-ai plictisit?

            Am zambit, iar apoi am dat din cap. Ploaia se intetea din ce in ce mai tare, si nu cred ca aveam vreo sansa sa ajungem pana la un taxi pana sa inceapa tornada.

            Eu: Da. Ce facem acum? O sa inceapa sa ploua cu galeata! Daca stiam ca vremea devenea in halul asta, mergeam cu van-ul vostru.

            Ne-am uitat in jur, iar apoi Zayn m-a luat langa el, acoperindu-mi cat de cat capul cu jacheta lui. Simteam cum picaturile reci de ploaie se loveau de picioarele mele dar incercam sa le ignor. Nu vedeam unde mergem, ma lasam ghidata de Zayn. La un moment dat am urcat niste trepte, iar apoi acesta a deschis o usa din care a iesit un miros ispititor de cafea.

            Eu: Café 21?

            M-am uitat in jur, iar fiecare lucru era inca in felul in care a fost si acum cativa ani, cand l-am cunoscut pe Zayn. La fel de putin populat, la fel de stilat si, desigur, ne-am asezat la aceeasi masa la care am stat si prima data. Mi-am lasat privirea in jos, simtindu-ma penibil pentru faptul ca a trebuit sa aiba grija de mine un weekend intreg. Nici macar Ellie nu rezista un weekend intreg cu mine.

            Zayn: Asta a fost prima cafenea care mi-a sarit in ochi. Plus ca era si aproape de locul in care eram noi.

            Nu stiam daca m-a adus aici intentionat sau nu, dar totusi am chicotit pentru ca si Nandos era destul de aproape de locul in care ne aflasem. Cred ca Zayn imi citise gandurile, pentru ca imediat dupa asta a schitat si el un zambet, lasandu-si privirea in jos.

            M-am uitat de jur imprejur si am vazut ca majoritatea erau de varsta noastra. Nu cred ca era vreo persoana mai invarsta de 30 de ani si mai tanara de 18. Usa de la cafenea a fost deschisa, iar zgomotul ploii s-a facut auzit. Mi-am indreptat privirea spre persoana care a intrat si am ramas fara respiratie timp de cateva secunde. Jamie intrase in Café 21. Nu era ud foarte tare, ceea ce insemna ca ori venise cu taxiul ori isi achizitionase o noua masina.

            Telefonul meu a inceput sa sune in geanta, iar asta m-a impiedicat sa ma duc la Jamie sa il atac cu intrebari.

            Eu: Alo? Buna Ethan. Nu, nu. E in regula. Nu, nu m-am uitat. Desigur.

            Surprinsa, nervoasa si ranita mi-am pus telefonul pe masa imediat ce Ethan a inchis. Imi venea sa plang dar nu mai aveam lacrimi. In capul meu era un singur lucru: trebuia sa vorbesc cu Jamie cat mai repede.

            Eu: Scuza-ma doua minute.

            Zayn a dat din cap in timp ce se uita in meniul cafenelei. Ma indreptam spre masa la care se asezase Jamie, uitandu-ma fix la el. Cu fiecare pas care il faceam simteam cum sentimentele descrise mai sunt se intensificau in mine. Totusi, o parte din mine refuza sa creada ceea ce mi-a zis Ethan.

            Eu: Buna Jam-Jamie-Jam, ce faci?

            M-am asezat cam incordat pe scaunul din fata lui in timp ce schitam un zambet chinuit.

            Jamie: Aah, m-am oprit sa beau o cafea. Tu ce faci aici?

            Se uita direct in ochii mei si incerca sa fie cat mai sincer posibil. Clocoteam inauntrul meu, dar trebuia sa mai am putina rabdare. Trebuia sa vad de ce este in stare.

            Eu: Tocmai am venit de la inmormantare si aveam nevoie de o distragere.

            Cuvantul “inmormantare” l-am accentuat anumita in tonul meu. Totusi, nici lucrul asta nu parea sa il fi atins pe Jamie. Chiar asa, am continuat.

            Eu: Vroiam sa te intreb, cum se simte Ray?

            Acesta si-a luat privirea din cafeaua lui proaspat adusa, pentru a se uita din nou in ochii mei. Din privirea lui mi-am dat seama ca il prinsesem cu garda jos.

            Jamie: Isi revine pe picioarele lui pe zi ce trece.

            Eu: Ei, haide. Nu a fost chiar atat de tare. Adica, sunt o gramada de airbag-uri la locul soferului, nu?

            Oficial, trageam ca nebuna de materialul din care era facut scaunul pe care stateam. Jamie a bolborosit ceva cum ca Ray a fost norocos, iar asta a facut ca inima sa imi sara din piept din cauza nervilor. Ochii ma intepau, dar incercam sa imi alung lacrimile. Nu le merita. Nu mai puteam tine in mine si trebuia sa dau cartile pe fata. Nu eram genul sa mearga cu dedesupturi.

            Eu: Cat timp mai ai de gand sa ma minti in fata? Cum poti fi atat de insensibil?! Tu ai omorat-o pe Robin! Tu ai fost cel care era in locul soferului! M-ai facut sa urasc o persoana care nu avea nicio legatura cu ceea ce se intamplase acolo. Si ce e cel mai rau e ca Robin, pana si in ultima ei secunda, nu a vrut sa te dea de gol. Te iubea! Iar tu..

            Pe fata lui se citea socul. Nu se astepta ca eu sa ii spun acele lucruri. M-am ridicat de la masa lui, indreptandu-ma spre iesirea din cafenea. Jumatate din creierul meu imi spunea sa ma intorc la masa lui Zayn, iar cealalta jumatate imi zicea sa ies si sa uit de toate.

            In timp ce treceam printre mesele cafenelei, siruri de lacrimi si-au facut aparitia pe obrazul meu. Dupa ce am deschis usa lacrimile au fost amestecate cu picaturile reci de ploaie care incet-incet dispareau din cauza vantului. Nu stiam unde trebuia sa merg, dar stiam ca trebuia sa continui sa merg.

            Mana mea a fost prinsa de cineva, iar apoi am fost oprita din drum, M-am intors si l-am vazut pe Jamie. Amandoi eram uzi din cap pana in picioare, iar pe fata noastra se scurgeau picaturile de ploaie.

            Jamie: Imi pare rau.. Chiar.. imi pare rau.

            Eu: Stii ceva? Tine scuzele astea pentru altcineva pentru ca eu nu am nevoie de ele.

            Am tras putin din aerul rece in piept, facandu-mi curaj si pentru urmatoarele mele cuvinte.

Eu: Cand te-am cunoscut, nu prea aveam incredere in tine, si tu stii asta. Dupa o perioada de stat impreuna m-ai facut sa cred ca am avut o parere proasta despre tine si ca esti total opusul. M-ai facut sa ma indragostesc de tine, iar acum, cand credeam in totalitate in persoana care m-ai facut sa cred ca esti, imi dau seama ca tot ceea ce a fost in capul meu era doar o minciuna. Speram ca avand convorbirea asta cu tine sa mi se dovedeasca faptul ca tot ceea ce aveam in cap era fals, dar nu. Totul e adevarat.

            Ma simteam tradata din cap pana in picioare. Tineam la Jamie, dar nu puteam accepta faptul ca ma mintise in acel hal. Nu aveam sa accept acel lucru. Inca ma tinea de mana si observam cum nu isi gasea cuvintele potrivite sa imi spuna ceva. Inca cateva lacrimi s-au amestecat cu picaturile de ploaie, iar apoi m-am intors cu spatele la el, calcand apasat pe asfaltul ud.

            Fiind purtata de sentimentele dinauntrul meu, nu aveam nicio idee unde vroiam sa merg sau ce sa fac. Singurul lucru de care aveam nevoie in acel moment era sa ma calmez si sa imi ordonez gandurile. Totusi, fiecare amanunt din fata mea imi aducea aminte ca prietena mea a murit din cauza baiatului care il plac, cel care m-a mintit cu nerusinare.